Lehamitea unor ore ce se tarasc cu greu in sfera de cristal. Ticait ce irita suita de ganduri fragmentate in zilele de ieri. Pierduta ratiune ce acopera in ceata cuvinte rar soptite in ascunzisuri. Mereu ascunse, mereu in umbre, mereu acoperite de praf. Chiar si atunci, tu crezi caci ai nevoie sa crezi. Chiar si atunci inaintezi, pentru ca vrei sa crezi si sa inaintezi. Chiar si atunci… gresesti in indoiala.
Si te ascunzi de tine. Si te ascunzi de ratiune caci stii deja raspunsul si nu vrei sa vezi fata intunecata a Lunii. Vrei sa crezi. Si astfel crezi. Te prinzi cu bratele sufletului de chipul ce l-ai schitat in Luna. Zambesti chipului ce te vegheaza de acolo, insa stii ca exista si chipul intunecat al astrului ce ii zambesti. Inchizi ochii la adevar. Vrei doar sa ramai suspendat in acea jumatate de adevar. Drumul ti-a fost lung si ai nevoie de calm. Chiar de este impus. Chiar de este doar rezultatul propriilor nazuinte. Chiar de nimic nu este ceea ce pare. Zambesti. Crezi. Inaintezi.
Valuri sarate ce spala tarmul tau. Cuvinte legate de minti duale. Cercetarea nucleului de care te-ai pierdut iti ofera raspunsuri nebanuinte. Iti place si te complaci in starea de existenta efemera. Cateva ore la fiecare 7 zile. De 3 ori in fiecare luna. Un rand in fiecare zi.
Ce la inceput vibra in fiecare vers si rand, acum prinde viata atunci cand tu impui.
Dar spontanul nu a disparut. Cum stinsa nici flacara nu este caci, inca asa frumos lumineaza o cale nebanuita pana in acest moment.
Calmul si linistea au descoperit vocea puternica a fetei intunecate a astrului ce deasupra ta straluceste. Nu ai mai putut opri avalansa de rece si uscata realitate. Acea sfera de lumina in care el te-a asezat, ti-a descoperit umbrele sub care tu erai acoperita. Un mic ungher din ampla viata. Un mic detaliu din tablou. O mica pata de lumina. O sfera de culoare. Un colt de suflet asezat cu grija, indepartat de valurile negre ce nu-i apartin sferei. O forma de a pastra neatinsa perfectiunea unei lumini ce prin propria ei stralucire usor raneste al sau nucleu.
Ore tihnite ce alergau in mintea ta. Jumatati de adevar de care te tineai strans caci temeai a nu te pierde. Insa, tocmai asa stranse cum erau, adevarurile au prins contur si forma si sens si noima. Niciodata mai mult de jumatate. Nicicand complet. Nicicand total. Peren ireal. Perfect real.
Uscat si rece iti este sufletul acum caci in sensul descoperit vezi durerea clipelor furate pentru a cladi o farsa. Un joc frumos ce imbina mintea si trupul. Un joc ce recladeste nucleul tau. In calm si liniste se limpezesc valurile tale. In calm si liniste cuprinzi limpezirea mării tale. In calm si liniste gasesti si calm si liniste. Intocmai il regasesti pe el.
Rece si uscat iti este chipul ce la inceput se regasea usor in lacrimi. Picaturi de suflet ce tipau cu vocea silentiata sa privesti in fata. Si ai privit. Si ai vazut. Si ai iubit. Caci ai crezut. Caci ai dorit…
Piele ce freamata in tacerea orelor calme acum. Gand ce zburda pana nu demult. Suflet ce intra in agonie la fiecare inceput de rand. Acum, totul e calm si liniste. Totul este rece si uscat. Silentiat. Distant. Real.
Franturi de adevar ce completeaza textura si ritmul unui tablou la care ai visat. Un vis frumos plamadit in maini ce adorai. O constructie perfecta faurita de mintea ce adorai. Un pod trainic creat intre real si ireal, intre acum si ieri sau maine, intre plecari si revederi. Un vis… acoperit de ceata in care ai vrut sa crezi.
Cu adierea calma a unei noi etape, cu certitudinea evolutiei prinsa de al meu suflet, zambesc chipului schitat in astru. In linistea sufletului ce a amutit, in gandul ce vegheaza deasupra realului cunoscut, zambesc din nou la casuta de papusi.
Chipul uscat si rece imi ramane asezat in tot ce am crezut in primavara si vara. Cu pasi usori ma indrept spre toamna, dorindu-mi a ma pierde in sutele de umbre si culori de aur. Ele sunt reale. Eu sunt reala. Casuta de papusi este reala.
Tu si eu… suntem reali in irealitatea sub care ne-ai ascuns. Suntem reali sub umbrela iubirii ce tremura deasupra noastra. Suntem reali sub impactul de a nu mai fi. Suntem reali cand sufletele se razvratesc in fata imensitatii ce ne tine la distanta. Suntem reali in dorul si dragul ce invelesc fiintele noastre. Suntem reali fiind “noi”.
Eu, prefer lumina si aerul, si ziua, si orele lipite intre ele. Eu, peren cu mine, caci raneste fragmentata cu tine. Greutatea dorului si asteptarii, ce sapa adanc in mintea si sufletul meu, isi gaseste eco in propria ta framantare. Stiu ca lumina este perena cu noi. In durere, in calm si liniste, in asteptare, impreuna si la distanta… mereu va exista iubire. Niciodata prea departe, nicicand lipsiti unul de celalalt, mereu doi chiar si atunci cand suntem unul…
Eu, sunt bine. Tu?! … casuta de papusi…si eu…
Melania