Uscat si rece

Posted: February 24, 2021 in Melania
Tags:

Lehamitea unor ore ce se tarasc cu greu in sfera de cristal. Ticait ce irita suita de ganduri fragmentate in zilele de ieri. Pierduta ratiune ce acopera in ceata cuvinte rar soptite in ascunzisuri. Mereu ascunse, mereu in umbre, mereu acoperite de praf. Chiar si atunci, tu crezi caci ai nevoie sa crezi. Chiar si atunci inaintezi, pentru ca vrei sa crezi si sa inaintezi. Chiar si atunci… gresesti in indoiala.
Si te ascunzi de tine. Si te ascunzi de ratiune caci stii deja raspunsul si nu vrei sa vezi fata intunecata a Lunii. Vrei sa crezi. Si astfel crezi. Te prinzi cu bratele sufletului de chipul ce l-ai schitat in Luna. Zambesti chipului ce te vegheaza de acolo, insa stii ca exista si chipul intunecat al astrului ce ii zambesti. Inchizi ochii la adevar. Vrei doar sa ramai suspendat in acea jumatate de adevar. Drumul ti-a fost lung si ai nevoie de calm. Chiar de este impus. Chiar de este doar rezultatul propriilor nazuinte. Chiar de nimic nu este ceea ce pare. Zambesti. Crezi. Inaintezi.
Valuri sarate ce spala tarmul tau. Cuvinte legate de minti duale. Cercetarea nucleului de care te-ai pierdut iti ofera raspunsuri nebanuinte. Iti place si te complaci in starea de existenta efemera. Cateva ore la fiecare 7 zile. De 3 ori in fiecare luna. Un rand in fiecare zi.
Ce la inceput vibra in fiecare vers si rand, acum prinde viata atunci cand tu impui.
Dar spontanul nu a disparut. Cum stinsa nici flacara nu este caci, inca asa frumos lumineaza o cale nebanuita pana in acest moment.
Calmul si linistea au descoperit vocea puternica a fetei intunecate a astrului ce deasupra ta straluceste. Nu ai mai putut opri avalansa de rece si uscata realitate. Acea sfera de lumina in care el te-a asezat, ti-a descoperit umbrele sub care tu erai acoperita. Un mic ungher din ampla viata. Un mic detaliu din tablou. O mica pata de lumina. O sfera de culoare. Un colt de suflet asezat cu grija, indepartat de valurile negre ce nu-i apartin sferei. O forma de a pastra neatinsa perfectiunea unei lumini ce prin propria ei stralucire usor raneste al sau nucleu.

Ore tihnite ce alergau in mintea ta. Jumatati de adevar de care te tineai strans caci temeai a nu te pierde. Insa, tocmai asa stranse cum erau, adevarurile au prins contur si forma si sens si noima. Niciodata mai mult de jumatate. Nicicand complet. Nicicand total. Peren ireal. Perfect real.

Uscat si rece iti este sufletul acum caci in sensul descoperit vezi durerea clipelor furate pentru a cladi o farsa. Un joc frumos ce imbina mintea si trupul. Un joc ce recladeste nucleul tau. In calm si liniste se limpezesc valurile tale. In calm si liniste cuprinzi limpezirea mării tale. In calm si liniste gasesti si calm si liniste. Intocmai il regasesti pe el.

Rece si uscat iti este chipul ce la inceput se regasea usor in lacrimi. Picaturi de suflet ce tipau cu vocea silentiata sa privesti in fata. Si ai privit. Si ai vazut. Si ai iubit. Caci ai crezut. Caci ai dorit…

Piele ce freamata in tacerea orelor calme acum. Gand ce zburda pana nu demult. Suflet ce intra in agonie la fiecare inceput de rand. Acum, totul e calm si liniste. Totul este rece si uscat. Silentiat. Distant. Real.

image

Franturi de adevar ce completeaza textura si ritmul unui tablou la care ai visat. Un vis frumos plamadit in maini ce adorai. O constructie perfecta faurita de mintea ce adorai. Un pod trainic creat intre real si ireal, intre acum si ieri sau maine, intre plecari si revederi. Un vis… acoperit de ceata in care ai vrut sa crezi.

Cu adierea calma a unei noi etape, cu certitudinea evolutiei prinsa de al meu suflet, zambesc chipului schitat in astru. In linistea sufletului ce a amutit, in gandul ce vegheaza deasupra realului cunoscut, zambesc din nou la casuta de papusi.
Chipul uscat si rece imi ramane asezat in tot ce am crezut in primavara si vara. Cu pasi usori ma indrept spre toamna, dorindu-mi a ma pierde in sutele de umbre si culori de aur. Ele sunt reale. Eu sunt reala. Casuta de papusi este reala.
Tu si eu… suntem reali in irealitatea sub care ne-ai ascuns. Suntem reali sub umbrela iubirii ce tremura deasupra noastra. Suntem reali sub impactul de a nu mai fi. Suntem reali cand sufletele se razvratesc in fata imensitatii ce ne tine la distanta. Suntem reali in dorul si dragul ce invelesc fiintele noastre. Suntem reali fiind “noi”.
Eu, prefer lumina si aerul, si ziua, si orele lipite intre ele. Eu, peren cu mine, caci raneste fragmentata cu tine. Greutatea dorului si asteptarii, ce sapa adanc in mintea si sufletul meu, isi gaseste eco in propria ta framantare. Stiu ca lumina este perena cu noi. In durere, in calm si liniste, in asteptare, impreuna si la distanta… mereu va exista iubire. Niciodata prea departe, nicicand lipsiti unul de celalalt, mereu doi chiar si atunci cand suntem unul…

Eu, sunt bine. Tu?! … casuta de papusi…si eu…

Melania

Aș putea teoretiza iertarea in sine, prezentând-o ca un concept spiritual ce ne făurește însăși structura gândurilor, acțiunilor și emoțiilor umane. Însă îmi voi urma intuiția și îți voi propune un exercițiu de vizualizare. Imaginează-ți că te afli în mijlocul unei mări agitate. Nu există nimic altceva în jurul tău. Ești doar tu și marea. Marea și cu tine. Tu cu tine însuți. Nu știi către ce punct să înoți căci nu vezi nicio posibilitate de pământ fix. Nu există insule, nu există stânci, nu există decât masă fluidă, valuri și gânduri.

Pe măsură ce petreci mai mult timp în mijlocul întinderii de apă, realizezi că tot trupul ți se îngreunează. Pe măsură ce tu încerci să te menții la suprafață, simți greutăți ce se lipesc de al tău trup. Sunt pietre ce par a fi atrase de magnetismul corpului tău. Deși te lupți spre a le desprinde de tine, ele opun rezistență, fiind tu însuți un magnet pentru ele datorită energiei ce emani.

angel-3800001_1920
Curând înțelegi că fiecare piatră reprezintă manifestarea acelor momente în care ai fi putut ierta omul și oamenii ce îți pare că ți-au greșit. Însă nu ai facut-o, și astfel experiența, ce trebuia să rămână cu tine în frumoase și libere unde energetice, s-a metorfomozat în pietre ce îngreunează învelișul propriului trup.

Porți astfel un înveliș format numai din resentimente și neînțelegeri, greutăți ce te trag spre fundul unei mări veșnic în neliniște, această mare a vieții și existenței constiinței întrupate în corpul omului ce ești.

Din instinctul egoului te încerca să desprinzi pietrele de tine, trăgând de ele, zbătându-te și învolburând cu atât mai mult marea ce te cuprinde în întregime. Vor țâșni gânduri din tine de genul ”nu a fost destul cât m-a rănit atunci?” ”nu am suferit deja prea mult?” ”chiar voi suferi până în ultima clipă a vieții ceva pentru care nici măcar nu sunt eu vinovat?” ”unde este dreptatea în asta?” ”gata!vreau să înceteze totul!” ”nu mai pot!”. Și apoi vei simți lacrimi de frustrare și mânie cum îți inundă chipul ud de apa sărată a mării ce te proclamă. Și chiar atunci în mijlocul zbuciumului minții și trupului tău, atunci când lupți cu toate rezervele materiei tale, se va instala o pace necunoscută în chiar centrul pieptului tău. Ca și cum sufletul și-ar deschide niște aripi pe care nici nu le bănuiai, îmbrățișându-te dinspre interior către exterior. Și atunci vei înțelege. Iertarea! Și îți va părea că o voce rostește ca o rugăciune în toată ființa ta, dispărând orice gest de luptă ce până acum ți-a istovit trupul, gândul și simțirea. Vei înțelege simțind în fiecare celulă că singura forma de a face pietrele să dispară este să ierți cu totul.

Să ierți pe cei ce ți-au greșit, înțelegând că teama lor este ceea ce a dus spre a te răni pe tine.

Să ierți tot ce tu ai greșit, înțelegând că propria ta teamă a creat durere în tine și apoi în cei din jurul tău. Să ierți pentru că doar prin iertare simți spațiul universului ce te susține.

Să ierți chiar dacă nu înțelegi motivul, însă alegi să ierți pentru că simți cum prin iertare se eliberează mintea și trupul de o greutate ce nu îți aparține ca structură.

Cuprinzând în mod lucid această simțire, vezi cum pietrele se dematerializează, formând un veșmânt ușor de energie albă ce plutește pe lângă tine, pierzându-se ușor în apa mării ce îți este propria ta existență. Greutatea dispare, odată cu iertarea, și astfel cerul îți arată dansul zburat a pescărușilor ce îți indică apropierea țărmului.

Privești spre înălțimea zborului perfect, lași trupul să înoate ușor până la țărmul ce te întâmpină cu toată întinderea unei noi lumi. Pășești nisipul și stâncile unei noi lumi, pierzându-ți privirea în verdele smarald a unei vegetații necunoscute.

Zâmbești luminii ce s-a instalat în centrul pieptului tău, acelei senzații de pace lăuntrică ce ți-a deschis ochii inimii spre un alt nivel de percepție a lumii.

Lumina și blândețea, ne este Totul nostru!

Image  —  Posted: April 28, 2020 in Cuvinte, Dumnezeire
Tags: , ,

Sub luna ce descrește

Posted: April 10, 2020 in Cuvinte

Mii de clipe adunate și cernute prin a sufletului sită, freamătă și-nvie pulberea de stele. Oricare ar fi distanța, oricât de mult timp ar trece, oricare ar fi ochii ce-i privim, oricâte frunți vom săruta, există un dans știut doar de noi.

Înstrăinarea trupului și materiei aduce evlavie sufletului, calm sângelui și lumină gândului. Un solfegiu ce vibrează sub a astrului atingere firavă, emite notele sale, instigâns sufletul să își ridice al său praf de stele. Sub un soare ascuns în ceață și lumină, în gri și frig, este cu atât mai limpede senzația de noi trăită sub o lună ce descrește.
Doi copii ce înaintează pe un drum de galbenă Lumină, când de mână sí împreună, când în calmul cunoașterii de sine, însă niciodată singuri.
Un suflet scindat în jumătăți de lumină și aștri, se învăluie în propriile sale aripi pentru a nu ceda realitatii ireale.

Nimic nu este ceea ce pare, pare că nimicul este. Este. Sau doar pare… Un străin și o străină, înverșunați să valseze ritmul impus de esența picăturii de Viață.
Gânduri ce fredonează aceeași melodie, o paradă a clipelor împărțite între dese tăceri și firave atingeri. Un descântec continuu a unor minți fără stavilă. O mângâiere perenă a unor suflete ce mereu caută. Probe necesar a fi trecute. Rezistența unei capitulări. Conștiința de a ști și a fi… Gânduri, ce precum valurile ce se sparg de țărmul stâncos, rece și zimțat, slefuiesc un destin simțit deja.
Sub o lună ce descrește, emoția durerii reapare în calmul unui suflet ce cunoaște însă păstrează a sa tăcere. Timpul vindecă … țărmurile aride, pădurile uscate, râurile ascunse, zborul păsărilor, frumusețea ireală a unui alb păun … Același Timp dăruit de o lume superioara manifestării în formă și dual, prezent în Aici și Acum.
Sub o lună în descreștere, pașii au mai urcat o treaptă în calea de Lumină.

Toate poveștile de viață încep cu o călătorie. Pentru că drumurile și pașii nenumărați ce așează propria călătorie, își regăsesc oglindire în însăși sufletul ce a început călătoria. Întocmai copacul devine ceea ce oamenii văd, pornind de la sămânță, tot astfel și omul se înalță, crește și expande pornind de la o unică sămânță. Unele semințe au nevoie de mult timp pentru a germina complet, spărgând suprafața pământului după o vreme îndelungată. Alte semințe sunt mai nerăbdătoare, și astfel își încep a lor călătorie mai devreme. Poate, uneori, mult prea devreme. Însă, există o lege a firii ce îngrijește de armonia lor, și astfel, oricând ar fi acel moment de primă înălțare, acesta se va produce în perfect echilibru cu restul călătoriei. Cu cât se acceptă mai ușor sensul fiecărui ritm, cu atât trunchiul viitorului copac va fi mai drept, mai lipsit de curbe, mai echilibrat între coordonatele propriei energii.

Călătoria sferei se definește prin însăși traiectoria formării ei. Călătoria fetiței definește povestea ei prin a lumii traiectorie.

Povestea unei fetițe mereu va începe cu povestea lumii. Căci lumea se formează în jurul fetiței, în aceeași măsură în care fetița se formează în și prin a lumii poveste. Se construiesc cele două lumi întocmai una ar fi. Se completează lumea prin fiecare nouă poveste a fiecărei noi fetițe. Mereu evoluând. Peren accesând noi și noi dimensiuni și cunoașteri, emoții și simțiri. Iar centrul mereu este același. Aceeași lume. Aceeași fetiță. Contextul mereu evoluând spre nimic. Fiind nimicul sursa din care totul emană.

Înainte de Lumină a fost și este Întuneric.

Înainte de Totul a fost și este Nimic.

Dorința, setea și dragostea de a experimenta este ceea ce da formă poveștii fiecărei fetițe. Fiecare pas, fiecare nouă filă, fiecare nouă experiență este deja scrisă, deține o formă înainte de a fi trăită de fetiță. Conceptul de fetiță, întocmai conceptul de om și poveste, sunt doar structuri mentale prin care gândul viu de factură divină experimentează libertatea nestrămutată a sufletului, a spiritului și a conștiinței vii și eterne.

Povestea unei fetițe se scrie prin fiecare salt în cunoașterea spectrului emoțiilor ce guvernează lumea văzută a formei trupului și conceptului. Fiecare zâmbet, lacrimă, fericire și tristețe aduc Lumină în Cunoaștere, și astfel aduc Viață și astfel devine Totul simulând Nimicul.

Povestea unei fetițe sunt Eu. Iar Eu una sunt. Întocmai Lumea Una Este.

Aceeași lume. Aceeași Eu.

Image  —  Posted: April 8, 2020 in Cuvinte, Dumnezeire

Da. Se întorc îngerii acasă. Toate făpturile vii, cu formă sau fără de formă, se întorc acasă. Acest Acasă după care omul încă tânguie și jelește căci nu își simte casa oriunde s-ar afla.

Se obișnuiește omul să care după el această senzație, acest gând împrumutat din conștientul colectiv, această emoție ce guvernează planul existenței noastre în materie și formă. Și există cunoaștere și înțelepciune în această senzație de a nu fi acasă. Nu suntem Acasă fiind trup, dar suntem Acasă fiind în trup și recunoscând trupul ca fiind catedrala în care sufletul este și există spre a experimenta tot ceea ce Creatorul și dumnezeirea făurește prin fiecare om. Proba servită omului de a își recunoaște existența mai presus de trup și lumea văzută a formei, este trecută de toate mințile neliniștite, ce pornesc într-o călătorie ce îi va purta de-a lungul și latul firului vieții spre cunoaștere de sine. Inerent toți se opresc în același punct, în care recunoști dumnezeirea și nu pe Dzeu. Însă cum pășește fiecare, cum experimentează fieare noua probă este în dreptul suveran al sufletului.

Acum, când Omul se retrage în case, coordonat de o forță superioară puterii lui de acceptare, acum se întorc îngerii acasă.

Însă această întoarcere a îngerimii spre a lor Acasă, este doar o metaforă a unui îndemn ce se dăruiește lumii. Întoarcerea îngerilor acasă, eliberarea cerurilor de energia divină a ființelor de lumină, este îndemnul omului de a se ridica în cerurile guvernate de aceste făpturi ce sunt una cu noi.

Pentru fiecare om există un înger ce îl veghează, căci sunt îngerii puteri divine ce își au un capaăt în cerul creatorului, iar celălalt în centrul pieptului de om. Nimic nu poate exista înafara gândului. Iar gândul este dumnezeire vie în lumea formelor, în lumea văzută a omului. Iar omul este doar un concept minunat, șlefuit în mâinile nevăzute ale dumnezeirii ce se bucură prin fiecare emoție ce omul o descoperă.

Se știe că îngerii nu pot plânge, și astfel se bucură de omul care plânge. Nu pentru că ar exista un caracter șovinist în făptura îngerească, ci pentru că cerurile, dimensiunile și lumile în care îngerii sunt proiectați nu există emoția, nu există acest tumult energetic al spectrului emoțional.

Totul în creație este etapizat și stratificat. Totul este manifestat în trupurile noastre. Toate cerurile aparțin unei noi dimensiuni de cunoaștere și gând viu al unicului creator și unicei forțe dumnezeiești.

ingeri justmell

Există prima dimensiune, centrul pământului nostru, centrul de cristal al planetei ce ni se manifestă nouă ca fiind casa noastră, mediul nostru de existență.

Există a doua dimensiune, mediul teluric în care totul a existat și există sub forma unor energii telurice de o imensitate și profunzime greu de conceput minții omului, care guvernează și influețează în egală măsura simțirea și forma trupului nostru.

Există a treia dimensiune, al treilea cer, în care omului și vietăților li se dă materie și formă. Este lumea văzută în care mult spațiu gol leagă materia spre a îi slefui rolul prin formă. Aici copacul este copac, omul este om, clădirile sunt clădiri, și totul aparține unui singur gând viu divin.

Există a patra dimensiune, cea a emoțiilor ce ne guvernează și ne păstrează în această proiecție a lumii materiale. Aici se află arhetipurile ce reprezintă alte puteri divine ce își au un centru în centrul dumnezeirii și un alt centru în centrul nostru, ca o linie transversală ce străbate trupul omului din creștet până în centrul tălpilor. După crez în aceste arhetipuri, tot astfel va fi și influența acestor forțe asupra vieții și experienței noastre.

Există a cincea dimensiune, în care toate făpturile de lumină, fără de trup, îngerii, arhanghelii, heruvimii, serafimii, există spre a coordona existența și ascensiunea omului, sau mai bine spus a conștiinței ce se află și în om. Căci nu omul se va ridica, ci mintea lui, conștiința lui va reuși sau nu să treacă de cerurile ce îi acoperă dimensiunea de viețuire. Aici nu există emoția. Nu se creează și nici nu se întreține emoția de nicio formă. Nu există bine sau rău. Nu există blândețe sau cruzime. Aici se observă emoția cum influențează ființele din a treia dimensiune.

Există a șasea dimensiune, în care doar formele geometrice există, acolo unde limbajul luminii este cel care guvernează toate celelalte dimensiuni inferioare. Aici se creează limbajul pe care noi oamenii îl tot tranformăm, căutând în exces a ne unifica într-o unica limbă. Nici aici nu există emoția. Există doar ființa. Există doar a fi. A exista.

Există a șaptea dimensiune. Dimensiunea Luminii. De aici pleacă Lumina spre toate celelalte dimensiuni inferioare. Aici totul este guvernat din Lumina. Ceea ce înseamnă cunoaștere. Ceea ce se traduce în toate celelalte dimensiuni inferioare prin A fi, A iubi, A cunoaște. Aici se află portalul de intrare în curțile dumnezeirii.

Există a opta dimensiune. Portalul păcii mai presus de pace. Al neantului existenței și inexistenței. Aici tărămul există prin a nu exista, precum holul de intrare a dumnezeirii. Aici este holul ce duce spre iatacul dumnezeirii.

Există a noua dimensiune. Aici se făurește timpul, precum o roată ce emană liniile lui spre lumile inferioare. Un fus în care firele timpului se țes spre ași desfășura armonia în lumile inferioare spre a fi ghidaj, și forță matricială. Precum perdeaua din jurul patului dumnezeirii este această dimensiune.

Există dimensiunea a 10. Există dimensiunea a 11-a . Există dimensiunea a 12-a. Există. Este. Dumnezeire.

angel-1891440_1920

Și astfel, îngerii se întorc acasă lăsând cerurile libere de influența lor spre a chema omul să îndrăznească să renunțe la mintea egoică ce îl obligă să se agațe de energia lor spre a persista în scuza de a nu explora imensitatea creației.

Ne este dăruit timpul ancentral. Ne este dăruită puterea dumnezeirii de a transcende lumea materiei, lumea emoției, lumea arhetipurilor, lumea dumnezeilor, îngerilor, și a pătrunde în universul nemărginit a propriei noastre existență, spre a reînnoi legătura noastră cu sursa creatoare, pentru a făuri al nostru ACASĂ la cea mai înaltă vibrație.

Îngerii se întorc acasă, căci este timpul ca noi să ne întoarcem acasă.

Aceeași casă pentru toți. Totul fiind Una. Una fiind Dintotdeauna.

Image  —  Posted: April 7, 2020 in Dumnezeire

Suferinta

Posted: April 22, 2017 in Cuvinte

Omul iubește suferința mai mult decât pe sine. Pentru că în durere se recunoaște, căci asta a învățat de la lume și oameni.

Există durere și suferință în lume, tcmai pentru că omul aleargă peren spre durere, de parcă asta i-ar fi năzuința fiecărui răsărit. De când ne naștem, durerea pare să adune lumea în jurul nostru, pare că toți ne iubesc mai mult atunci când durerea este realitatea noastră. Atenția celor din jur copleșește, iar când suferința este nota ce unește, aceasta naște cu și mai multă durere, căci pare îndreptațită sau se găsește repede o răsplată pentru suferință în această atenție a lumii. Și astfel suferința se propagă, durerea este creată, susținută și expandată, într-o sferă ce se dezvoltă singură odată ce a fost creată.

Însă, omul aflat în durere, creatorul propriei lui realități, nu vede că atunci când atenția vine dintr-un motiv superficial, întocmai pleacă, căci nu există nimic adânc înrădăcinat în făptura noastră spre a susține starea creată. Astfel, durerea vine și pleacă, întocmai atenția lumii confundată cu iubirea. Pentru că starea omului este aaceea de a fi bine, căci durerea și suferința există doar în planul realității mentale creată de omul însuși. Durerea este un efect a unui stimul, a unui mănunchi de lucruri, senzații și trăiri împrumutate de la oamenii din jurul nostru.

Acea notă muzicală regăsită în simfonia existenței te instigă să păstrezi tăcerea spre a cuprinde sensul ritmului dictat de tot ceea ce există în jurul omului pribeag.

Fiind omul o notă muzicală, ce completează minunea simfoniei existenței, păstrează a sa tăcere spre a cuprinde sensul ritmului ce zvâcnește în fiecare puls al vieții. Ascultă nota vie a sufletului tău, căci doar prin a ta tăcere vei auzi creația formându-se în fiecare ceas, în fiecare rază de lumină, în fiecare tic și tac. În fiecare acum perpetuu.

Luceafãr

Posted: August 27, 2016 in C, Cuvinte, Faptura, Melania, Mell
Tags:

Sub greutatea cerului se inconvoaie dorintele sprintene. Se cern astfel cautarile, sperante invelite de nori ce metaformozeaza fiinta, stratificate intr-un portativ doar de tine cunoscut. Intrebarile ce si-au sadit samanta in fertilitatea pamantului tau, se ramifica sub plapuma de vise si asteptari. Mii de pagini, sute carti ce si-au deschis cuvintele spre a ta cunoastere, formeaza trunchiul gros, brazdat de noi frontiere. Ramuri ce in evantai iti deschid calea spre cunoasterea divina, iti daruiesc raspunsuri sortate in capitole de frunze. Aerul ridica coroana mareata ce freamata la frazele pastrate din filele trecute. In lipsa de lumina te imbratisezi cu al tau intuneric. Sub manta negrului intuneric primesti lumina faurita intre ale tale palme. 

image

Pasesti in calm in fiecare zi. Nu exista zbor ce ritmul sa iti modifice. Fredonezi melodia ce iti curge prin vene, sange iubit de tine si de astri. Iubirea ce iti inunda centrul plin de lumina, formeaza râul ce radacinile arborelui tau imbaiaza. Privesti Luna in dreapta, treapta ta cea asternuta in neantul unui absolut pe care il intelegi. O asezi usor pe al tau orizont, o atingere firava ce nu lasa urme pe al tau cer. Ii soptesti soarelui unde sa iti fie umbra, zambind, multumindu-i pentru a sa miscare.
Tacerea ce cuprinde al tau pastel si schita, confirma sensul unei asteptari, incanta simturile tale transformate, revendica gasirea propriului tau gram de neant.
Si este atat de bine sa te privesti in silentiata muzica ce inunda inimile tale. Atat de calm si atat de lin iti este zborul printre verbe si culori. Iti este o prelungire a propriului suflet, acest mic colt unde Luceafarul priveste, vazandu-si a lui fatã, si astazi intocmai ca si maine.
Tabloul ce se asterne cu acelasi condei de la-nceput. Acelasi chip, acelasi sens.
Enorm, Etern si Infinit.

De-ar fi sufletul…

Posted: November 2, 2015 in Cuvinte

De-ar fi sufletul o sfera, compusa din mii de sfere… Ar fi cercuri printre cercuri, sfere printre sfere.
De-as privi sufletul scindat cu ochiul ratiunii rece, as vedea cercuri si cercuri, si iar sfere cuprinse in alte sfere. Cercurile acestea toate cuprind cate o teama sau placere. Cate o durere sau clipa de fericire. Cate un zid ridicat aiurea, cate o oglinda a temerilor straine.
Insa, asa cum ar fi ele, toate ar fi cercurile mele. Cercuri peste cercuri, sfere printre sfere.
Totusi, sub aceeasi umbra, cea a ochiului cel rece, te-as vedea pe tine, singurul ce a pasit pana in centrul cel de foc al miilor de cercuri reci. Ti-ai deschis usor o cale, eu n-am vrut sa te opresc. Astfel, tu, singur ai inaintat spre un centru ce ardea.
Ai lasat calea deschisa insa nu pentru ca altii sa o poata urma, ci ca eu, urmandu-ti pasii tot mereu sa ma gasesc. Caci atat de lesne imi este, si de’ vreau si de’ nu vreau, sa ma pierd de mine insami, si de-mi esti si de nu-mi esti.
Insa calea ce-ai deschis, tu, singur impotriva valurilor negre, este calea de lumina ce mereu va rasari dupa intunericul negru, fie el al meu sau al tau.
Centrul arde si se zbate chiar de-a ta cale-ti urmezi, caci este locul neumblat al fiintei ce te-ndeamna: Fii liber, al meu inger!

image

De-ar fi sufletul un om, numai cercuri, cercuri, el s-ar face, incercand sa tina tainic al sau centru luminat. Insa sufletul plamadeste omul, de’ glasul lui va asculta. Si astfel omul se invarte in cercuri, sfere, cercuri, sfere…pana mistuit de arderi pleaca intocmai a fost lasat…

Amabilitatea cere îmbrățişare

Posted: October 5, 2015 in Cuvinte

Ritmul frenetic in care ne ametim fiintele ne amorteste normalitatea sentimentelor calme si calde. Obisnuim a nu ne mai astepta la nimic bun. Ascundem chipul nostru sub zeci de masti menite doar a emula structurile gri ce le-ntalnim in fiecare zi pe strazi si locuri ticsite de indivizi. Coboram propriile standarde pentru ca am invatat ca amagirea doare. Intocmai deceptia atunci cand permitem o farama de speranta sa isi arate a sa lumina ceva mai mult decat palida culoare gri.
Educam spiritul sa taca si sa nu sopteasca dorinta cuprinsa intre sine si supraeu-l nostru. Inabusim si ascundem caci este mult mai usor asa.
Uitam. Sa fim. Sa existam. Sa fim amabili.
Uitam. Ca trebuie sa traim, si uitam cum sa traim prin gesturi altruiste.
Am devenit doar eu si eu si iarasi eu. Mereu suntem doar noi.
Si totusi, amabil inca mai exista. Ascuns si el firav. Pierdut sub cape si cape de haine si de masti. Insa razbate. Sarac si prigonit, amabilul rezista presiunii de a fi altfel impusa de haita ce ne inghite.
image

Si atunci, cand amabilitatea unui cuvant sau a unei fraze, surprinde a noastra fiinta, gestul normal, la fel de altruist, este dorinta de a imbratisa. Este un multumesc al intregului sine. Pentru amabil. Pentru ca ne surprinde. Pentru ca aduce lumina in suflet. Pentru ca inca exista.
Amabilitatea merita imbratisarea. Caci astfel stie sufletul a multumi.
Multumesc, astfel, pentru surpriza luminii ce m-a cuprins, lumina cuprinsa in fiecare cuvant ce a descris gestul de amabilitate. Multumesc ca stiu ca inca exista. Multumesc ca pot imbratisa un om ce inca pastreaza amabilul lipit de a sa fiinta.

Nume, carte si ploaie

Posted: September 27, 2015 in Cuvinte

Soapta a tot ce te-nconjoara din rasputeri striga la tine. Trebuie doar sa astepti si ale tale semne iti vor iesi in cale. Crede in linistea dintai si asculta doar. Cum sopteste ploaia si cum soarele timid rasfata totul in a lui cale. Iar tie, ei bine, tie iti daruiesc si calm si sens, si dor si tot. Se bucura ele de tine, te bucuri si tu de ele… si apoi asculti si mai si vezi. Ca totul este doar la o privire distanta.
Numele tau iti apare intiparit langa un loc de joaca. Iti este dor si stii, zambesti usor si lasi dorul sa treaca. Dar mai privesti o data numele tau acolo scris. Este un indemn. Insusi locul iti pare ca are sens, caci adori copilul din tine.
Cartea ce te-a impins inainte iti iese in cale. Micul Print si ale autorului ilustratii. Precum mana unui maestru, precum degetele ce tin locul pensulei ce spatele iti deseneaza. Are sens si ea, cartea, caci este frumoasa desi pare simpla. O carte de oameni mari scrisa in limbaj de copii, pentru oamenii mari ce nu au timp de nimic. Pagini si pagini ce aduna imblanzirea, floarea, venirea si plecarea. Si iar zambesti. Caci este dor. Insa acum doare mai tare. Totusi, zambesti. Ce poti face de nu?

Caderea lacrimilor reci ce iti confirma si in aceasta zi, ca a ta toamna a venit.
image

Ma bucura minunea starilor de bine. Undeva sunt puncte. In alte parti doar linii. Insa sensul ramane, faurind totul intr-un complet. Un tot ce astazi se adaposteste copilareste sub o umbrela neagra. Mai bine o umbrela roz, are mai mult sens, este mai Mell culoarea roz.

Happy Mell. Happy Me. Happy…